Ca un nisip ce fuge printre mână,
Am dat la bănci și nopți, și zile calme,
Și ne-am trezit cu tâmpla de țărână.
Ne-am vrut în rândul lumii, prinți pe glie,
Zidind o casă din suspine grele,
Dar am semnat un act de sclavie
Și-am pus zăvor pe visul dintre stele.
Dar trenul vieții n-are stații lungi,
Gonind spre asfințit, fără iertare,
Oricât ai strânge și-oricât ai să-ndungi,
În groapă intri fără de valoare.
Rămân în urmă ziduri reci, uitate,
Și-un drept de proprietate pe hârtie,
Iar fiii tăi, cu măști de bunătate,
Se vor certa la prima împărțire.
Vor vinde tot pe bani de nimic, în grabă,
Iar praful se va așeza pe nume,
Nici n-o să aibă timp ca să întrebe
De cel ce s-a jertfit s-o ducă bine.
De-aceea, omule, mai lasă rata,
Mai bea un strop de vin, mai râzi sub soare,
Căci mâine, când ne va acoperi lopata,
Rămâne doar o stinsă lumânare.
.jpg)
Am rămas fără cuvinte. Mă regăsesc în majoritatea a ceea ce scrii, oare de ce?
RăspundețiȘtergereTe regăsești pentru că, dincolo de ecrane și distanțe, împărtășim aceeași sensibilitate și aceleași nevoi umane profunde. Textul a pus în cuvinte o realitate pe care mulți dintre noi o trăim în tăcere. Faptul că rezonezi cu aceste rânduri îmi arată că nu suntem singuri în modul în care simțim. Un gând bun și mulțumesc că ești aici!
RăspundețiȘtergere